Într-o poveste, în timp ce tânăra studia, el dădea ture în jurul clădirii de învățământ, iar prietenii și-i plasa în câte o intersecție din apropiere, la pândă. Când nu făcea asta, o aștepta acasă, cu ochii pe cronometru: dacă nu ajungea în minutele măsurate de el anterior pe traseul stabilit, se dezlănțuia iadul. Câteodată, ca din senin, cu casa plină de oameni, se ridica și-și trecea degetul pe bibliotecă….de socotea că e praf, și totdeauna era, iadul se dezlănțuia. Alteori, când servea masa cu câte un prieten, acasă, o chema să-i dea câte un cuțit care se afla pe masă la 20 cm de mâna lui. A durat câteva luni, dar suficient ca tânăra să nu uite vreodată.
Într-o altă poveste, femeia a refuzat să se mai împace cu partenerul ei după niște despărțiri și apropieri mereu eșuate. La o vreme, a venit să-i spună că e foarte bolnav, că boala e gravă, la un pas de moarte, că sunt necesare multiple intervenții, tratamente, internări în spital etc. Nu s-au reîmpăcat, dar femeia a rămas lângă el, a trăit timp de un an fiecare zi gândindu-se când deschidea ochii dimineața dacă el mai trăiește. Se vedeau timp limitat, prin curtea spitalului unde era internat, “uite, acolo, al treilea din stânga, la ultimul etaj, e geamul salonului meu”, cu branule pe mâini, cu discuții nesfârșite despre tratamente mai reușite sau mai puțin. Multiple deplasări la un anumit spital, în București, intervenții la doctori pricepuți, tot meniul. Apoi a fost tăcere. O zi, două, trei. A patra zi femeia s-a dus la spitalul cu internarea, cu al treilea geam din stânga. Nimeni, din cinci etaje + UPU, nu auziseră, nu trataseră, nu internaseră pe cineva cu numele lui, în ultimele 8 luni. Inventase totul. Femeia a plecat de acolo pe picioarele ei, mai mult sau mai putin stabile, fără să poată spune nici până azi cum a ajuns la mașină și peste zeci de km, acasă.
În altă poveste, ea trebuia să se vadă des, profesional, cu acest domn important, cu funcție și statut. Din a doua discuție a invitat-o la masă, ea a refuzat. Apoi a încoltit-o să vadă clădirea în care urma să aibă loc evenimentul pentru care se întâlneau. A simțit că situația poate aluneca într-o direcție foarte nepotrivită, că el asta urmărește, dar era jobul ei și motivul pentru care se afla acolo. Clădirea frumoasă, ca un conac cu multiple încăperi, cu niște oameni care se făceau nevăzuți imediat ce dădeau ochii cu omul important însoțit de o femeie, cu uși care se închideau în urma lor lăsându-i mereu singuri în încăperi de pe holuri întortocheate. Apoi a venit “când vrei să faci un doctorat, aici sunt. Nu vrei un doctorat? Eu sunt cel care te poate ajuta, trebuie doar să vrei să petrecem puțin timp împreună…”grețos, desigur. Femeia nu are doctorat nici azi și nici dorința de a-l avea. Ce ar vrea, însă, să nu mai aibă și nu îi iese, este amintirea fricii care creștea cu fiecare ușă ce se tot închidea și oamenii dispăreau, felul în care îi tremurau mâinile și transpirau palmele când insista el, panica cu care măsura distanța până la ușa închisă și cât îi ia să ajungă până la ea și să fugă de acolo.
Sunt doar trei povești. Pot continua preț de două volume. Pentru că nu am cerut acordul niciuneia dintre femeile ale căror întâmplări le cunosc, mai sus am povestit doar despre mine. Femeia din cele trei povești este aceeași, eu. Suntem multe. De altfel, nu știu nicio femeie care să nu fi trecut prin măcar un episod de agresiune, verbală, fizică sau emoțională, de hărțuire. Și acum, la 46 ani, trec pe partea cealaltă dacă din sens invers vine un bărbat sau mai mulți. Din 10 momente ca ăsta, banal, de 8 mă trezeam ba cu o mână pe fund, pe sâni, între picioare, cu niște vulgarități șuierate când trecea prin dreptul meu, cu ce mi-ar face atunci pe loc, cum cer pluă, doar pentru că umblu pe stradă și nenumărate altele. Nu mai târziu de anul trecut, apropiindu-mă de un grup de bărbați pe același trotuar pe care circulam și eu, mi-am zis în gând “hai, curaj, au trecut vremurile alea, nu mai ești nici tu tânara fată, vremurile s-au schimbat mult, nu mai e cazul să te temi”. Și nu am traversat. În dreptul lor, ca la un semn, 2, 3 au început să fluiere, altul se făcea că se ia de ei, întrebându-mă de viața sexuală, vreo doi rânjeau, iar eu am trecut ținându-mi respirația de frică si neavând curaj nici acum, la bătrânețe, vorba aia, să le zic un “dă-vă-n plua mea!” ca Erika. Am rămas cu frica că dacă reacționez, situația mea se va înrăutăți, cu siguranță.
Nu spun niciun moment că toți bărbații sunt agresori, toate știm că nu toți sunt. Din fericire, unele am și avut norocul să găsim câte unul dintre cei care nu sunt. Așa cum am avut eu norocul, să-mi găsesc soțul. Sau alte prietene ale căror parteneri știu că sunt oameni tare mișto și dezaprobă în rând cu noi comportamente ca cele descrise de mine în rândurile astea. Doar că nu acești bărbați reprezintă regula, din nefericire. Asta tot spunem noi, asta spune Erika, asta spun atâtea femei care au ieșit public zilele astea povestind propriile întâmplări.
Sunt mii de femei care fix în momentele astea suportă un fel de agresiune din partea unui bărbat, fie el partenerul, fie tatăl, fie un necunoscut, ori doar un coleg de serviciu. Zeci de femei sunt omorâte, multe cu ordin de restricție în buzunar.
Zeci de femei au reușit, se tratează, se însănătoșesc și încearcă, în universul lor fiecare, să schimbe câte ceva: să-și învețe băiatul de mic să respecte fetele, să fie atent și protectiv, că dacă e, la rândul lui vulnerabil nu înseamnă că e slab, că nu e bărbat. Că în viață e de preferat să ai carte, umor și blândețe. Că nu e cool să fii bădăran, iar grobianismul repugnă. Pentru fiecare dintre aceste femei, care își duc fricile zi de zi, încercând cu curaj să schimbe tot ce pot ele schimba, am un gând: să facem mai mult decât o vorbă pe facebook. Să le dedicăm, cu adevărat, luna martie lor, femeilor care au învins și celor care suferă, celor care se vindecă și celor care nu văd nicio ieșire din iad. Fiecare, în universul lui, cu tot ce poate. Eu aștept de la voi, privat, un nume al unei femei minune, femeie ce-și poartă cicatricile cu curaj și demnitate, pe care o cunoașteți și a cărei poveste izbândă o știți. Pe 10 dintre ele, cele numite de către voi, le voi îmbrățișa cald, cu ceea ce eu pot, din universul meu, handmade concept store & zenuria, trimițându-le un cadou simbol. Fiecare o să primiți, tot privat, numărul alocat mesajului vostru, iar cele 10 nume vor fi alese cu random.org dintre aceste mesaje. În situația în care este cineva care alege să-și spună public povestea, care simte că ceea ce are de spus inspiră și vindecă, o poate face și în comentarii. Un semn de recunoștință pentru puterea interioară care mișcă inimi, deseori de piatră. Așa, poate, schimbăm lumea.
